De la începutul sec. XIX muncitorii s-au asociat in lupta pentru condiții mai bune de munca in ramura lor comerciala sau industriala; arma lor extrema era greva. Sindicatele au devenit o forță de care angajatorii trebuiau sa tina seama.

Intre 1780 si 1820 proprietarii țesătoriilor de bumbac, aflați printre cei mai importanți întreprinzători de la începuturile Revoluției Industriale din Anglia, si-au văzut profiturile crescând de 20 de ori mai rapid decât salariile pe care le plăteau muncitorilor.

Acest certificat ornament emis de Uniunea Națională a Feroviarilor in 1912 este un semn al încrederii crescânde in interiorul mișcării sindicale.

Muncitorii, printre care erau femei si copii, erau folosiți sa trudească 12 ore pe zi sau mai mult in fabrici si mine. Un medic din Manchester i-a descris pe țesători ca pe “o rasă degenerată de ființe umane, ostenite, slăbite si depravate — bărbați si femei ce nu vor apuca sa îmbătrânească, copii ce nu vor fi niciodată adulți”.
Din zilele Revoluției Franceze din 1789, care făcuse clasele conducătoare sa se teama pentru privilegiile lor, asocierea muncitorilor in lupta pentru condiții mai bune, zile mai scurte de lucru si salarii mai mari fusese scoasa in afara legii.
In 1825 sindicatele au fost legalizate in Marea Britanie si au început sa prindă viata in diferite ramuri industriale. Printre primii care si-au folosit libertatea — si au făcut aproape imediat greva — au fost constructorii navali si țesătorii. Eforturile ambițioase ale reformatorului socialist Robert Owen de a uni toți muncitorii in Marele Sindicat Național Unit (1833) s-au împotmolit, dar in Europa muncitorii au urmat exemplul englez. La sfârșitul sec. XIX sindicatele erau legate in aproape toate tarile vest-europene. In Statele Unite, Cavalerii Muncii au desfășurat in ultima parte a sec. XIX campanii active pentru plata egala la munca egala, ziua de munca de 8 ore si abolirea muncii copiilor. Uniunea Națională a Muncii fusese formata încă din 1866, iar Legea privind relațiile de munca pe plan național, din 1935, a recunoscut dreptul legal al muncitorilor de a se organiza in sindicate.
Greva a fost întotdeauna arma extrema a sindicaliștilor. Doua dintre cele mai devastatoare greve din sec. XX au fost greva generala din 1926 in Marea Britanie si masiva greva de la Paris din 1968.

Prima a fost organizata de Congresul Sindicatelor pentru sprijinirea acțiunii minerilor împotriva unei propuneri de a li se reduce salariile si a li se prelungi ziua de munca. Lozinca era: “Nici un ban mai puțin la plata, nici un minut in plus pe zi.” Doua milioane de muncitori si-au lăsat uneltele, dar greva a durat numai 9 zile. A fost învinsă de voluntari din clasa mijlocie si cea de sus, care au intervenit pentru a asigura funcționarea serviciilor esențiale, si de loialitatea fata de guvern a forțelor armate.

Sindicalistul american Jimmy Hoffa a desfășurat o campanie încununată de succes, devenind in 1957 președinte al Teamsters’ Union.

FORTE DE SOC. Greva de la Paris din 1968, care a cunoscut o alianța rar întâlnită intre muncitori si studenți, a fost atât un protest general împotriva guvernului lui Charles de Gaulle, cat si o acțiune economica. Străzile Cartierului Latin din Paris au fost baricadate; s-a aruncat in forțele de ordine cu sticle incendiare si pietre scoase din caldarâm. Greva era cat pe ce sa devina răscoală națională si a fost un factor important in plecarea lui de Gaulle din funcție in anul următor.
In SUA, in ciuda realizărilor pozitive ale sindicatelor, majoritatea liderilor sindicali remarcabili din vremurile moderne au rămas in amintire in special din cauza corupției lor. Jimmy Hoffa, conducătorul sindicatului muncitorilor din transporturi (Teamsters’ Union), a fost condamnat pentru înșelăciune, delapidare si tentativa de corupere a juriului si a făcut 4 ani de închisoare intre 1967 si 1971. Ulterior a dispărut si se presupune ca a fost asasinat.
Începând din anii ’80 ai sec. XX mișcarea sindicala a intrat in declin in toată lumea Occidentala. Slăbirea pozițiilor sale este in parte rezultatul legislației care favorizează creșterea competitivității economice. Pe piața muncii exista o mai mare flexibilitate. Într-o epoca a comunicațiilor rapide, patronii pot să angajeze forță de munca din orice parte a lumii. Împreună cu nivelurile înalte ale șomajului provocat de recesiunea economica, noul cadru economic a redus mult din forța negocierilor colective.

http://Adi Intrebare

Sursa orientativa: Reader’s Digest