Povestea „ Insula de zgura ” este adevarata, scrisa de o doamna care a trait aceste intamplari in copilarie.

Aceasta poveste am decis sa o scriu ca sa-mi inabus o suparare din copilarie.Nu aveam decat vreo 4 ani, cand parintii mei au dorit sa lase in urma agricultura, sa plece la oras. Pe atunci erau anii de glorie a comunismului (an 1959) , indemnurile catre taranime de a-si fauri un viitor la oras ca muncitori; constructori ai viitorului luminos al omenirii. Asadar am vandut ce s-a putut vinde din curte, -animale, -pasari de curte si ne-am mutat intr-un oras siderurgic, industrial in plina „dezvoltare”.

In oras nu erau blocuri sau case de locuit. Oamenii locuiau in baraci, niste locuinte insalubre, facute din scanduri sau caramizi. Erau cladiri lungi cu un coridor comun de unde se putea intra in camere. Fiecare familie, nu conta cat este de numeroasa, ocupa o singura camera. Erau si burlaci atat barbati, cat si femei care locuiau mai multi intr-o camera. Paturile erau din fier cu saltele de vata, si acoperite cu paturi de postav. Grupuri sanitare nu existau. Asadar, ne-am instalat in orasul siderurgic primind si noi o camera intr-o zona unde se descarcau oale mari de zgura provenita de la otelarii si furnale. Era un zgomot infernal. Tatal meu s-a angajat ca muncitor necalificat la descarcarea acelor oale de zgura, locul se numea ” Halda de Zgura „. Noi veneam din zona de centru a Ardealului, dar acolo erau femei din toate zonele existente ale Romaniei. Mama mea a ramas casnica, era mereu trista si plangea dupa gradina si gospodaria pe care a parasit-o, spera sa se regleze lucrurile pe masura trecerii timpului. Acum cred ca au facut o gresala venind cu 2 copii mici intr-un loc atat de infect si fara cele mai elementare norme de supravietuire. Noi, fiind copii ne-am acomodat cu locul, dar mereu trebuia sa fie cineva cu ochii pe noi, pe unde ne jucam. Era foarte periculos, cu foarte multe linii de cale ferata, multe locomotive cu aburi, vagoane si acele oale de zgura, care pentru a se descarca erau dinamitate. Ne speriam foarte tare la fiecare detunatura care se producea la explozia dinamitei, si asta se intampla cam de 2 ori pe ora, nu conta ca era zi sau noapte. Iarna nu aveam cu ce sa ne incalzim, doar cu resou electric sau la foc cu carbuni, luati de la locomotivele cu aburi. Mama cand spala rufe sursa de apa calda era de la negre ( locomotivele cu aburi ). Dupa cateva luni tatal meu a fost ” avansat ” primind un atelier de tamplarie, fiind tamplar la baza, si atunci am primit inca o camera, asa ca am fost favorizati cu un spatiu de locuit ceva mai mare.

Timpul trecea oamenii au inceput sa se accepte unii pe altii, s-au produs legaturi de prietenie. Se faceau seri dansante, reuniuni, botezuri…si chiar o cununie. S-a format o mare familie muncitoreasca, asa cum cerea partidul comunist. Dar sa nu va inchipuiti ca totul a fost si fara probleme. Noi copii asistam la fel si fel de certuri, scandaluri, vociferari, cuvinte murdare si porcoase, nimanui nu-i pasa ca sunt copii de fata, noi eram curiosi. Mama ne certa si ne ducea in casa, dar se auzea totul. Stiam tot ceea ce se intampla, eram la curent cu tot ce se intampla si bun si rau pe acea mica „ insula de zgura „. Stiam cand o femeie lua bataie de la barbatul ei, si de ce. Nu ne era strain de ce se bateau doi barbati intre ei, ajungeau de multe ori chiar si la a se taia cu cutitele. Atunci fugeam care incotro, ne speriam foarte tare. Venea Militia si se linisteau lucrurile pana la urmatorul scandal. Asa am crescut noi in aceste conditii, asa ne-am format. Familia nu avea ce sa ne faca. Ceea ce invatam in baraca era urgent anihilat cand ieseam la joaca. Nu era o curte, nu era ceva ingrijit pentru a fi protejati, ne jucam oriunde si orice.

Aici se incheie prima parte a povestii Insula de Zgura. In urmatorul articol ne vom reantalni cu intamplari noi si ” cumpovestim „.

http://Adi Intrebare